Prima încercare de campionat național american feminin s-a terminat fără desemnarea unei echipe campioane. Așa ceva a fost posibil pentru că americanii au adoptat un sistem cu totul diferit de sistemele cu care suntem obișnuiți. Au fost adunate 45 de voleibaliste, iar componențele echipelor s-au schimbat în fiecare săptămână, jucătoarele de vârf putând să-și strângă câte o echipă în fiecare turneu după preferințele proprii. Au fost 5 „turnee” de câte 6 jocuri. Dintre regulile originale vă reamintesc că fiecare meci a avut 3 seturi obligatoriu, iar rezultatul final a fost scorul punctelor cumulate. Dacă mai țineți minte clișeul prostesc și agramat pe care-l tot repetă Ambasadoreasa Pârv, cum că „voleiul este cel mai de echipă sport”… Ei bine, acest sistem ar fi lăsat-o cu guretele căscat, pentru că a contat foarte mult jocul individual (personal). După fiecare meci, nu echipele au primit puncte de clasament, ci jucătoarele, în funcție de datele statistice. Astfel, la finalul competiției n-a existat o echipă campioană, ci o jucătoare campioană: extrema Jordan Larson, care a adunat 4569p (USA, recent la Eczacibasi Vitra și Shanghai).
Locul 2: Bethania de la Cruz (extremă), 3690p (DOM, recent la Dinamo Kazan)
Locul 3: Brie King (coordonatoare), 3675p (CAN, recent la Dresdner SC)
Fiind echipele variabile, antrenorii au avut un rol auxiliar. Dacă meciurile au fost un fel de miuțe cu vedete, calitatea jocului a fost ridicată, datorită calității jucătoarelor. Iar această calitate a jucătoarelor vine dintr-un sistem foarte bine pus la punct, care permite participarea regulată la Jocurile Olimpice, chiar dacă în SUA n-a existat un campionat propriu-zis.
Noi, cu alde Cojocaru, Cotoroanță, Sârb și Duță la conducerea voleiului românesc, nici nu putem visa să avem și noi un sistem standard de pregătire a sportivilor, care să construiască acea calitate.
