(F) Albania – România 0 – 3 (16-25, 17-25, 7-25)
(F) Muntenegru – România 3 – 0 (25-14, 25-11, 25-18)
(F) România – Muntenegru 1 – 3 (21-25, 23-25, 25-22, 20-25)
Dacă în sfada cu Albania extrema Budăi Ungureanu (#9) fusese cea mai bună jucătoare – lucru nici prea anevoie de izbutit când te bați cu o oaste care vine la război cu coasele fără cozi –, în înfruntarea cu Muntenegru s-a petrecut minunea pe dos. Nu numai că a fost cea mai slabă jucătoare, dar a dat atâta rod pe ogorul adversarelor, încât ai fi zis că joacă pe moșia lor și că nouă ne cere dijmă pentru fiecare minge. A strâns mai multe puncte pentru muntenegrence decât pentru ale noastre, ca o morișcă întoarsă de vântul greșit.
Și iarăși se vede că la locul de opuse ne paște seceta. Căutăm puncte cum caută ciobanul apă prin Bărăgan în luna lui Cuptor. Zadorojnai, care împotriva Albaniei mai scosese câte o scânteie din cremenea jocului, s-a stins acum ca un tăciune plouat. Cu o eficiență a atacului de numai 21%, a lovit mingea de parcă ar fi cerut iertare fileului pentru îndrăzneală. Nici Străchinescu n-a fost mai brează; a trecut prin meci precum umbra unei rândunici peste un lan de ovăz: s-a văzut că e acolo, dar n-a rămas nimic după ea.
De câteva meciuri încoace se vede și alt necaz. Cei doi liberi, Vereș și Andra Cojocaru, ne apără cum apără o poartă putredă împotriva puhoaielor de primăvară. Amândouă au ieșit, ca și alte destule jucătoare române, paradite din cotețul lui Limbosu de la Blaj. Mingile cad pe lângă ele precum perele coapte într-o livadă părăsită, iar speranța se uită după fiecare balon ca după o roabă furată în noapte.
În meciul de azi, cea mai bună jucătoare a fost Andreea Cimpu (#33 centrală RO). Ea a stat în mijlocul furtunii ca un plop bătrân pe malul Târnavei, cu rădăcinile înfipte adânc și cu fruntea dreaptă în bătaia vântului.
Iar povestea acestei competiții rămâne una de pomină. Într-o întrecere fără noimă, croită parcă de un notar beat într-o cârciumă de margine de drum, România pornise drept prima favorită. Și totuși ne-am ciuntit singuri aripile încă din întâiul zbor, la acel 3–2 cu Letonia. Astăzi, odată cu înfrângerea în fața echipei cu numărul 25 în Europa, s-a tras clopotul și s-a pus crucea pe gard. S-a isprăvit. Au rămas doar două meciuri săptămâna viitoare, două drumuri fără răscruce, pe care le vom străbate cu nădejdea șubredă că nu ne vom rostogoli și mai jos în ierarhia lumii, ca o căruță fără frâne pe povârnișul unui deal de lut după ploaie.
JOS EL CÂRPACIO!