Visul unor nopți de primăvară
Numai prostii visez. Într-o noapte se făcea că eram pe altă planetă, cred că pe Marte, că era gravitația mai slabă. Și acolo era un munte numit Venus. Iar pe munte era un stol de păsăruici foarte tinere, cred că privighetori.
Și stolul de privighetori imature a zburat spre vest ca să se întreacă cu alte păsăruici de alte neamuri. Nu știu cum au zburat, pentru că pe Marte nu prea este atmosferă. De aceea, nici nu s-ar auzi cîntecul privighetorii. Dar privighetorile cîntau și liliacul înflorea. Așa-s visele, ilogice.
Și au ajuns păsăruicile la întrecere și s-au descurcat binișor. Însă, deodată a apărut între ele un duh necurat, ca un fum negru și gros, care a cuvîntat (deși nu era atmosferă), cu o voce cu reverberații, ca-n filme:
„Dacă veți cîștiga și această ultimă întrecere, vă veți califica și s-a dus naibii vacanța voastră de vară!”
Și imediat a intrat duhul rău în unele privighetori și s-a creat o cu totul altă atmosferă. Una de incredibil coșmar.
Și s-a pierdut ultima întrecere. A ajuns isprava asta și la urechile blegi ale unui motan mustăcios, dar ăsta cam nu făcea decît rele și nu a luat măsuri, pentru că gravita și el ca un satelit, pe unde erau mai multe minereuri de platină.
Și deodată, hodoronc-tronc! am căzut din pat și m-am trezit.
