FAZA A 2A, FAZA TÎMPITĂ… (ep 1)
Am explicat încă din vară că sistemul competițional clocit pe meleagurile albene de către unii care au chiulit la orele de matematică și se ascundeau în closet la fumat, este unul tîmpit.
Prima problemă e cea a ECARTULUI (diferențele de puncte dintre echipe). Cu cît numărul de etape anterioare e mai mare, cu atît ecartul e mai mare. Înghesuiala de la băieți (4 echipe pe 4 puncte) e un caz rar statistic și trebuie considerată, mai degrabă, diferența dintre locul 1 și locul 6. Deși pare palpitantă situația, există cel puțin 2 echipe (locurile 5 și 6), care nu mai au nicio motivație și vor juca în dorul lelii, ori cu rezervele ori vor ceda meciuri, astfel influențînd grav clasamentul.
Celelalte echipe din prima jumătate cu greu pot spera că vor mai urca măcar 1 loc. Adică se joacă degeaba.
Și mai grav cu motivația este în jumătatea a 2a. Vor fi 10 etape fără niciun folos, ami ales cînd se știu retrogradatele.
Treaba cu ecartul a generat mult stres șî în prima parte, în care fiecare meci pierdut de echipele cu pretenții a însemnat o catastrofă.
Soluția n-ar fi fost cine știe ce filosofie sau invenție: înjumătățirea punctajelor obținute în prima fază. Mulți ar sări cu gura „cum să iei jumătate din punctele muncite din greu?”. Dar există un punct de vedere rezonabil: prima faza poate fi considerată una de „calificare” (așa și este în acest sistem), iar faza a 2a este cea „finală”. Și zicem că meciurile din faza finală au greutate dublă față de cele dn faza de calificare.
De fapt, exact ăsta este și rostul metodei înjumătățirii punctajelor: faza a 2a e de două ori mai importantă decît faza 1. Simplu, Valică Primărică. Și la mintea… Cocoșelului Horică!
Asta ar fi făcut, într-adevăr, mai spectaculoasă faza a 2a, dînd șanse bune (măcar teoretice) și echipelor de pe locul 6 în lupta pentru titlu… Ba chiar și în jumătatea a 2a, în lupta contra retrogradării.
A doua problemă e CALENDARUL. Vișăneii au luat un calendar cu femei goale de la service-ul auto și au tuflit etapele acolo la nimereală, unde era fundul mai bombat. Fără să cugete la oboseala acumulată după 22 de etape (plus ceva Cupa RO plus ceva cupe europene) sau la nebuneala care stă să înceapă: deplasări lungi și frecvente încît nici nu va mai fi timp de refacere, de antrenament sau de analize video. Nu așa se face volei modern, tractoriștilor. Ăsta e cel mai prostesc hei-rupism.
Dacă s-ar fi gîndit tractoriștii măcar la aceste două aspecte, sistemul n-ar fi fost chiar rău. La urma urmei, orice sistem are puncte proaste. Dar nici chiar așa.
(De ce „tractoriști”? Pentru că sînt ca niște tractoriști care au pus mîna pe un Boeing 707 și se hîrîie între ei care să-l conducă. Desigur, ei avînd doar abilitățile de tractoriști. Măi nenorociților, avioanele nu se pilotează de către tractoriști! S-au umflat fasolele în tovarășul învățător Ghiță Bombiță și se vrea șef pe veci. Chiar așa?
De aia sîntem cu voleiul… la pămînt! 😉 )
